Este titlul unui editorial.
Mai exact, editorialului lui Harris Wallmen, redactor ÅŸef al revistei lunare Photo Magazine. Da, dau banii pe aÅŸa ceva. ÃŽn afară de un ocazional Rebusache, de obicei când merg cu trenul sau o la fel de ocazională 100 mari personalităţi (sau aÅŸa ceva), tot când merg cu trenul, este singura “bucată” de presă românească pe care o cumpăr.
Am vrut să spun că individul respectiv este un tip inteligent. Probabil cât se poate de adevărat, dar voi spune în schimb doar că este un tip pe placul meu. Le zice bine, dom’le. Nu Å£in minte să fi citit vreun editorial al său cu care să nu fi fost de acord, la care să nu zic “da, măi… are dreptate” sau chiar “uite că ÅŸi ăsta zice ca mine”.
Sincer, mă face să mă simt bine, aÅŸa, ca mică perversitate de “mai sunt ca mine, not all is lost”. Perversitate pentru că 1) nu sunt eu neapărat punctul de referinţă pentru idei/opinii/principii sănătoase într-o lume nebună ÅŸi 2) editorialele lui au adesea rezonanÅ£a unei palme. O palmă izvorâtă dintr-un sentiment de revoltă vis-a-vis de o stare de fapt (cel mai adesea creată de semeni), dată unui obraz mult prea nesimÅ£itor. O palmă trasă cu sete, din suflet, răsunătoare… însă răsunătoare într-un mediu limitat, aÅŸ îndrăzni să spun. O văd ÅŸi o aud din ăştia ca mine care se bucură că mai sunt ÅŸi alÅ£ii ca ei, iar pe cei care o încasează nu cred că îi ustură cum ar trebui, pentru că nu prea îi văd genul de oameni care cumpără reviste de fotografie. Sau cărora le pasă de ceea ce le spune un tip inteligent. Pardon, un tip pe placul meu.
Ca întotdeauna, editorialul din octombrie este legat de o serie de fotografii / un artist prezentat în paginile revistei. De această dată, Walter Rosenblum cu ceea ce Wallmen numeÅŸte “copilăria capitalismului” în America. Pornind de la imaginea copiilor din fotografiile respective, urmând paralela cu propria copilărie, apoi cu ceea ce înseamnă copilăria astăzi, făgaÅŸul gândurilor ajunge pe undeva pe aici:
Primul lucru la care sunt buni banii este pentru înălţarea zidurilor: la case, la grădini, între oameni. Copiii nu mai au cu cine să se joace. Copiii jinduiesc la jucăriile celuilalt, la hainele lui, la dulciuri şi excursii.
Curând vor ajunge cu toţii să aibă suficient, dar zidurile sunt deja atât de înalte încât nu îl mai poţi găsi pe celălalt. Isteria creată de dorinţa de înavuţire creează numai orbi la tot şi la toate, în goana după mai mult. Nu sunt foarte greu de observat. Ieşiţi doar pe străzi şi contemplaţi pentru câteva clipe oamenii care vă înconjoară. Indivizi bogaţi şi indivizi care vor să fie bogaţi.
Este ceea ce am gândit de atâtea ori când venea vorba de “cum eram noi când eram copii” ÅŸi “cum sunt ăştia de acum”, după care urma inevitabil o nostalgie difuză ÅŸi sentimentul că am pierdut ceva, pentru totdeauna.
Ca de obicei, Wallmen găseÅŸte o rază de speranţă. Åži tot ca de obicei, posibilitatea de salvare este undeva în mâinile oamenilor. Atât că eu încrederea în oameni, ÅŸi ca specie ÅŸi în foarte mare măsură ca indivizi, am pierdut-o aproape la fel de definitiv, undeva, cândva, cumva (nu cunosc mai deloc circumstanÅ£ialele astea). Ceea ce pe mine personal, spre deosebire de editor, mă face să o consider ÅŸansele de “mântuire” din mocirla actuală (în orice sens ÅŸi în toate sensurile) tinzând spre zero…
PS: Textul integral al editorialului aici.
[...] în cadrul categoriei odată stabilite, o dăm iar în subiectiv. Cum spuneam ÅŸi prin altă postare, citesc Photo Magazine-ul. O prezenţă constantă în paginile lui este Răzvan Voiculescu – [...]