Pentru cei care se mira unde am dispaurt… pai… vine primavara. M-am tarat sub mormanul meu de frunze ca un arici ce sunt si astept sa treaca. Starea, timpul, anotimpul, viata, ce vreti voi. Macar raceala.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ’se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Câteodată când mă apucă grav meditaţiile şi introspecţiile, stau şi mă socotesc cam ce mi-ar plăcea mie mult-mult să fac. Adică atât de mult încât să îmi transform hobby-ul într-un job şi în consecinţă să nu mai lucrez ever again (lucru fiind chestia aia naşpa pe care e musai să o faci ca să ai bani de o pită cola).

Acum, problema asta, ca şi viaţa, e complicată şi are multe aspecte. Nu mă voi lansa în disecarea ei aici cu ocazia asta. Poate altădată. Ideea este însă că mai sunt şi alţii care nu sunt mulţumiţi să aibă în descrierea postului chestii banale. Iar ca respectivii ciudăţei să aibă şi pregătire serioasă în (non-)domeniile lor de nişă, s-au găsit şi universităţi care să ofere studii pentru ei.

O simpatică listă care compilează astfel de specializări inedite se găseşte aici. Veţi regăsi pe ea mastere în Beatles, thanatologie, anime, artă secvenţială (ca de exemplu comic-uri) sau parapsihologie. Aflaţi de asemenea la ce universităţi şi specialităţi puteţi aplica pentru un curs despre arme de distrugere în masă, protecţie împotriva exploziilor sau “aspectele intelectuale, sociale şi tehnice ale iluminatului”.

Dacă încă mai rătăciţi în căutarea chemării voastre, nu disparaţi. Precis se găseşte pe undeva un training care să scoată la lumină vreun talent obscur.

via toothpaste for dinner

Azi am avut parte de o călătorie în timp de mare clasă. Am sărit din duş, aşa ca în desene animate, am înşfăcat un prosop, m-am aşezat pe canapea învelită în el şi m-am zgâit la un clip. Vocea care mă scosese val-vârtej din baie fusese a lui Matthew Bellamy  de la Muse iar pe toată durata clipului eu nu am fost în cameră. Am fost acolo între agitaţii ăia care sar şi cântă, aşa cum am fost la experienţa muse-icală din 2007 de la Bucureşti. Damn, what a trip in time şi ce puţin durează concertele.

FEMINÍSM s.n. Mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate. – Din fr. féminisme, rus. feminizm.

Am mai menţionat vreodată că urăsc -ismele de orice fel? Rasism, extremism, naţionalism, comunism, capitalism, feminism, evoluţionism, creştinism, profesionalism (chiar şi misoginimismul şi mitzantropismul meu). Pur şi simplu fac alergie la ele. Dacă mă ţin nervii, transform -ism-ul într-o serie pe blog. De data asta azi mi s-a pus pata pe feminism.

Săpând la plictiseală prin intranet acum ceva vreme (acces la internet nu aveam), am descoperit o pagină relevantă pentru subiectul de faţă. S-a constituit un soi de grupare a femeilor angajate în firmă. Cu forum cu tot pe care se abordează teme de interes. Cum să ai succes ca femeie, cum să împaci viaţa profesională cu cea de familie, bullshituri din astea.

Acuma, eu nu zic că nu îmi sare ţandără la expresii de genul “omul şi muierea lui” şi alte misoginisme, din contră. Atât că marele defect al acestor manifestări aşa-zis feministe este că obţin taman contrariul. După umila-mi părere, dacă recurgi la aşa ceva, nu devii  o amazoană a corporaţiilor, ci mai degrabă o fiinţă ologită.

În momentul în care ai nevoie de un sprijin exterior, un soi de self-help despre “cum să fii femeie”, ai o dilemă. Când firma trebuie să îţi spună că lumea nu se rezumă la spaţiul biroului în care lucrezi şi personalitatea ta nu este unidimensională în taiorul business, e grav. Când dai “search” pe intranet pentru a afla cum îţi poţi construi o carieră de succes, ceva nu merge cum trebuie. Când ceri egalitate cu colegii bărbaţi dar vrei flori de ziua femeii, remarcarea noii coafuri, timp pentru copii, concediu de maternitate şi înţelegere pentru crizele de PMS  insistând în acelaşi timp să ţi se recunoască meritele şi capacităţile manageriale care sunt la nivelul “masculilor” deja nu mai ceri egalitate, ci egalitate şi un pic în plus pentru că eşti femeie. Păi e laie sau bălaie? Egalitate sau supracompensare şi “răzbunarea” generaţiilor de muieri oropsite, wtf?

PS1: Da, sunt misogină.

PS2: Pentru ca bărbăţii să nu fie dezavantajaţi totuşi, există şi un spaţiu virtual al familiştilor cu sfaturi despre cum să împaci capra şi varza. Oarecum de speriat că oamenii sunt atât de dezechilibraţi încât să nu ştie să îşi stabilească singuri limitele şi priorităţile.

Mie îmi plac garguii. Mi se păreau tare haioşi în jocurile de Heroes, chiar dacă nu făceau ei mare scofală. Şi m-am chinuit să urc până în turnurile din Notre Dame special ca să îi văd pe simpaticii gargui.

Deşi, am aflat recent că termenul “technically correct” pentru respectivii sunt grotescuri, termenul de gargui aplicându-se doar acelor creaturi din piatră care folosesc ca burlane şi “scuipă” apa de ploaie scursă de pe acoperişuri. Animăluţele fantastice sau nu dar strict decorative sunt grotescuri. Grotescuri, şi nu groteşti, cum am citit în aceeaşi carte, cutremurându-mă.

Aşa cum m-am cutremurat şi la expresia “ea i-a garantat această dorinţă”; sau la “el era inconfortabil în halatul…”; sau chiar la un “pizda mă-si” . Şi la alte câteva perle din acestea. Multe traduceri din engleză în tradiţie protevistă unde “agreement” înseamnă “agrement”.

Am primit cartea Gargui a lui Andrew Davidson cadou de Crăciun de la o colegă. Povestea este captivantă dar nenorocitul de traducător nu mă lasă să mă “scufund” în ea făcând abstracţie de mediu şi îmi strică jumătate de distracţie, având în vedere că o dată la 20 pagini tresar dureros. Someone shoot the translator…

Aleluia! Am Firefox la lucru (tnx, boss). Adică arată şi Wordpress-ul ăsta mai uman. Nu vreţi să ştiţi cam cum arată interfaţa în Internet Explorer 6…

Aşa, şi ca să sărbătorim cum se cuvine acest eveniment, zic eu că ar fi cazul să onorez leapşa cărturească de la Richie. Care leapşă cere să enumerăm zece personaje preferate din cărţile copilăriei. Încerc să o fac oarecum cronologic deşi nu mai ţin exact minte ordinea iar multe dintre cărţi le-am citit, recitit şi răscitit.

• Bertoldo. Bertoldo este (alături de fiul său Bertoldino şi nepotul Cacasseno) protagonistul unor povestiri italienişti, un fel de rudă de la Verona a lui Păcală sau Nastratin Hogea. Cât se poate de urât şi ager la minte pe măsură, el devine consilierul regelui, spre ciuda bufonului acestuia şi ne face să râdem pe seama celor doi pâna la moartea sa pentru că nu i s-a servit o ciorbă de fasole. Din cartea asta, maaare, cu desene cât pagina, îmi citea tata pe când eu eram prea mică să o fac.
• Harun-al-Rashid. Cu legendarul calif din 1001 nopţi am făcut cunoştinţă în timp ce îmi citea mama dintr-un volum pentru copii cu respectivele poveşti arabe. Ne-am “împrietenit” apoi în timp ce ascultam nenumăratele discuri de vinil cu poveşti (cam până le învăţam pe de rost).
• Habarnam. Acesta este un alt erou preferat din aceeaşi perioadă. Tot carte de format mare, cu coperţi tari, albastre, despre nişte omuleţi miiici-miiici, de genul Schlumpfilor. Habarnam era marele pierde-vară şi personajul principal. Cine doreşte să îi citească aventurile, poate găsi cartea lui Nikolai Nosov online, cu tot cu desene.
• Old Shatterhand. Prima carte pe care am citit-o eu singurică a fost volumul 5 din Winnetou. Asta pentru că nu ştiam semnificaţia celor 5 stele de pe copertă. Am citit şi răscitit toate cărţile de Karl May pe care am pus mâna de atunci şi probabil că în mare parte le datorez gustul pentru lectură.
• Elijah Baley din Soarele gol al lui Isaac Asimov. După Winnetou, am căutat şi eu prin raft ceva care să îmi atragă atenţia şi aşa am ajuns să citesc primul SF din viaţa mea. Chiar mă gândeam recent că ar trebui să recitesc  cartea şi eventual să o şi pricep de data asta, deşi de plăcut mi-a plăcut de atunci.
• Rob Roy. După epoca lui Karl May a urmat la mine epoca lui Walter Scott şi am înlocuit westman-ii cu cavalerii. După Rob Roy au urmat Ivanhoe, Quentin Durward şi tot restul.
• El Cid şi Regele Arthur. Dacă tot era vorba de poveşti medievale cu regi, cavaleri şi fapte de vitejie, am continuat în acelaşi fel cu o carte frumos copertată, cu cele mai frumoase poveşti şi epopei de acest fel repovestite. Cei doi eroi au fost întotdeauna preferaţii mei. Fan Arthur am rămas multă vreme, mai ales după ce am descoperit Ceţurile Avalonului ale lui Marion Zimmer Bradley şi…
• Ulise. Ei bine, eu nu am citit Legendele Olimpului. Sursa mea era o carte cu coperţi cartonate maro, cu un semn de carte din pânză, roşu şi cu pagini foarte lucioase, pline de ilustraţii de fresce, vase greceşti şi alte asmenea – Legendele şi miturile Greciei antice de N.A. Kun. Poveştile medievale provenite din varii ţări ale Europei şi miturile greceşti mi-au deschis apetitul pentru alte asemenea aşa că două dintre cărţile mele preferate au fost una de basme ruseşti (şi acuma cred că în folclorul lor se găsesc probabil cele mai frumoase) şi una de poveşti… africane, mongole, indiene, chinezeşti.
• Paul Atreides. Ei bine, da. Am citit Dune când a apărut prima dată la Nemira. Halul de ferferniţă a primelor două volume stau mărturie. Am mai povestit cu altă ocazie despre acest love story al meu aşa că nu voi insista.

Ah, era să uit: leapşa e “la liber”.

Quote of the day:

l.a in the rain is like 1941 in the phillipines. except i wasn’t around in 1941 and i’ve never been to the phillipines. but it still is.

De la Moby citire.

Sunt o putoare şi jumătate, ştiu. Am cel puţin două drafturi începute peste care se depune praf virtual. Am mai început de vreo două ori câte un articolaş şi pe la jumătate am decis, nu ştiu exact de ce, să nu îi dau publish. Asta ca să nu mai număr beculeţele care mi s-au aprins de nenumărate ori în ultimele zile “asta ar trebui să apară pe blog”, care s-au stins la fel de repede fără vreo urmare evidentă pe aici.

Asta aşa, ca măsură pentru importanţa pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenţială cu leapşa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziţie de “filosofeală” şi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.

Citatul original sună aşa:

… dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?

Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanţele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc şi eu

Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.

Am avut recent o discuţie cu un amic legată de… să îi spunem, importanţa scrisului. Importanţa afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înţelege ce vrei să spui sau înţelege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.

Am susţinut atunci că eu fac o distincţie mai mult sau mai puţin clară între ’scrisul pentru public’ şi ’scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciţiu literar mai mult sau mai puţin reuşit. Dacă cineva înţelege altceva, probabil că înseamnă că este reuşit.

Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcţia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” şi să îmbrace forma cuvintelor (şi probabil şi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuţie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai şi înţelege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniştită / împăcată, atunci e mission achieved şi cuvintele mele pot muri liniştite. Deşi recunosc, prefer să rămân şi eu în viaţă şi să le am şi pe ele alături. Like old pals.