… sau cum încrederea mea în omenire a fost spulberată şi reclădită în jumătate de oră.
(blogging offline la faţa locului în fişiere Wordpad)
După ce că tura de joi s-a terminat seara la 11, azi noapte am dormit vreo trei ore. A fost un amestec între căldura insuportabilă, agitaţia legată de “călătorie” şi anticiparea concertelor. Am stat online până târziu, am citit până şi mai târziu, apoi m-am foit prin pat. Puţin după şase mi-a sunat alarma. Am făcut schimb de tură cu o colegă înţelegătoare (încă nu mi-a spus ce bere bea şi nu mă las până nu o face), pe la 7 şi un sfert eram la lucru, într-un amestec de oboseală şi high. Pe la 11 jumate eram înapoi acasă (o să recuperez cândva 4 ore). La 1 fără un sfert ne îndreptam în sfârşit spre ieşirea din Timişoara. Am ajuns copilot cum ar veni, pentru că în interesul sănătăţii mele mintale am cumpărat în sfârşit un GPS şi am stat în faţă să mă joc cu el. În afară de o bâbâială la ieşirea din Szeged unde gipiesu’ n-a ştiut că prima la dreapta este o bucată de autostradă în construcţie, ne-a adus frumos până în faţa hotelului.
După un duş rapid, dotarea cu o hartă de la recepţie şi o escală la un bancomat, am oprit la un “hotel partener”, deoarece ăştia vindeau bilete pentru mijloacele de transport în comun, inclusiv abonamente de trei zile. Asta au şi făcut, după ce am aşteptat 10 minute în hol pentru că era schimb de tură. Pe tipul nou intrat îl cheama Pataki Gyula. Poartă brăţară de intare de Sziget, aşa că scot harta şi îl rog să-mi explice cum ajung de acolo la Festival. Îmi indică pe hartă de unde pot lua un tramvai, schimb la capăt cu un metrou, merg o staţie până la capătul liniei, la malul Dunării, de acolo iau HEV-ul de-a lungul malului până la insulă. Şi încercuieşte podul.
Eu mă uit încruntată la hartă. Podul ăla traversează Dunărea şi din mijlocul lui se desprinde un mini-pod spre vârful unei insule care nu mai încape toată pe hartă. Nene, eşti sigur că ăsta e podul? Din ce ştiu eu de pe harta de pe site, intrarea se face pe un pod în laterul insulei… Da, pe aici e. Mă mai uit la brăţara de la mâna lui. Omul e de aici, a fost acolo, sigur ştie. Ai mei rămân să îşi ia şi ei bilete. Pornesc singură în întâmpinarea aventurii. În capul meu sună un potpouri de melodii, scot mobilul să împărtăşesc senzaţia. Am împărtăşit apoi pe parcursul serii tot soiul de senzaţii în continuare, mi-e frică de factura de luna viitoare.
Găsesc staţia de tramvai, care chiar atunci soseşte. So far, so good. Budapesta trece în viteză pe lângă mine şi a n-a oară spun că va trebui să îmi fac timp să o vizitez pentru ea însăşi, nu pentru vizite le veterinari sau pentru concerte. Capăt de linie, găsesc metroul, arăt biletul de 3 zile cu data înscrisă pe el. O lungă coborâre la metrou. Cea mai lungă de care îmi amintesc. Probabil şi cea mai adâncă, deşi s-ar putea să fie o iluzie optică, deoarece treptele rulează într-un plan nu foarte înclinat. Dar nu cred – nici la Paris sau la Londra nu îmi amintesc să fi coborât atâta, deşi şi pe acolo s-a săpat în jurul (şi pe dedesubtul) Senei şi Tamisei. Metroul este pătrăţos, zgmotos şi urât. O lumină rece întreţine o atmosferă apăsătoare, de film cu acţiunea în blocul de est, dar la momentul ăsta nu prea îmi pasă, eu sunt high.
Cobor din metrou, urc la suprafaţă să caut HEV-ul. Uit un pic pentru ce am venit când dau nas în nas (cu Dunărea între noi) de clădirea Parlamentului. Mi-o amintesc de când eram mică, dar nu chiar în halul ăsta. În susul Dunării se vede podul încercuit cu pixul pe harta mea. Staţia de HEV nu sare în ochi, podul nu e foarte departe. O privire la ceas mă asigură că voi ajunge la timp să îl văd şi pe Mika. Sunt obosită după noaptea de semi-somn dar anticipaţia mă ţine în priză pe acumulatorii de rezervă şi este chiar mai bine aşa – mintea mea o razna pe căi ciudate dar foarte lucide când sunt obosită în mod plăcut. Aşa că o pornesc de-a lungul Dunării, cu privirea rătăcind între impunătoarea clădire de vis-a-vis, cafenenele de pe malul meu, vasele de croazieră şi ambarcaţiunile rapide care se iau la întrecere. Sufăr un pic la gândul că Nikonul este în bagajul rămas la hotel, dar nu este de expus la Festival. Săpuniera din mâna mea îşi face treaba exact cât să nu zic că n-am făcut poze (aici am trişat, poza de mai jos e făcută a doua zi cu Nikonul).
La piciorul podului descopăr o zonă de şantier, se lucrează din greu. O ocolesc, ajung în sfârşit pe pod, urmez fluxul de oameni ghidat ca o turmă de oi la tuns de gardurile de protecţie, mă alătur mulţimii. Ajung să pun piciorul pe insulă şi mă aventurez în interiorul ei, să ajung în sfârşit şi la partea care este tipărită pe hârtia pe care o ţin în mână. Ceva nu este în ordine, totuşi. Sunt mulţi oameni, dar nu se aude gălăgia. Sunt prea treji, prea mulţi copii, prea normal îmbrăcaţi. În momente din astea, oboseala, căldura şi durerea de picioare mă ajunge din urmă şi încep să bombăn în sinea mea.
Mă opreşte o tanti care vine din sens contrar şi mă întreabă ceva din maghiară. “Sorry, I don’t speak Hungarian. And I’m kinda lost myself”. “Oh, sorry, I thought you were from here.” Face doi paşi, se opreşte, se întoarce spre mine. “But what are you looking for?”. Îi explic lu’ tanti. Îmi ia harta, se uită pe ea, se încruntă cum m-am încruntat şi eu la ea în ultima jumătate de oră. “One moment, please”. Opreşte nişte trecători, îi întreabă ceva în maghiară, ăia gesticulează în varii direcţii cu explicaţii. Pentru a suta mia oară, mi-e ciudă că în afară de köszönöm sepen, nu am înţeles nimic. Tanti (impropriu spus, probabil are la vreo 30 ani) se scuză, că nici ea nu e de aici, trebuie să întrebe.
Evident, cum m-a bântuit şi pe mine bănuiala, suntem pe insula greşită, cum ar veni. Insula Margit. Şi da, e plin de lume pentru că are loc Campionatul European de Nataţie. Nu, nu se poate ieşi de pe insulă în direcţia de mers, trebuie să ne întoarcem la pod. Dar vine cu mine şi îmi arată. Dacă domnul Pataki Gyula de la recepţia hotelului Charles nu s-a îmbolnăvit subit de vreo boală terminală de la tsunami-urile de energie negativă care s-au îndreptat spre el din acel moment pentru restul serii, probabil va avea o viaţă lungă şi fericită. În acele clipe, îl uram cu pasiune. Bă boule, eşti la tine în oraş, scrisul ăla de pe hartă actually makes sense to you şi aveai şi afurisita de brăţară de la festival. Dacă nu ştiai sau nu aveai chef să mă lămureşti, puteai să mă trimiţi elegant la origini şi să nu mă ameţeşti.
Tanti a venit cu mine până la pod. Era din Szeged, lucrează la un provider de electricitate. Venise la Europene pentru că erau parţial sponsorizate de firma ei şi erau invitaţi clienţi de la companii mari cărora le vând ei electricitate. A fost şi în România, pentru că au avut contract cu DistriGaz. În drum spre pod a mai oprit vreo 2-3 trecători pentru a cere explicaţii. Acolo ne-am despărţit după ce mi-a zis să cobor nişte trepte şi să iau HEV-ul 4 staţii. I-am mulţumit pentru că mi-a salvat seara (şi probabil weekendul). Habar n-am cum o cheamă. Se pare că for every asshole with a name, there’s an anonymous guardian angel.
Am ajuns într-un final la capătul podului, am coborât treptele după indicaţii. Se lucra şi pe acolo, am zărit un individ în vestă fosforescentă şi am zis că o fi ştiind. L-am oprit cu un “Sorry… HEV?”, la care omul a întins pe muţeşte mâna şi mi-a arătat staţia. Am coborât la tren şi m-am trântit pe un scaun în staţia deprimantă. O văgăună cu lumină chioară, cu plăci de faianţă monotone. Mă uitam în faţa mea, apoi la ceas, apoi iar în faţa mea şi îmi venea să izbucnesc în plâns de nervi. Pierdusem vreo oră aiurea şi nu eram mult mai aproape de destinaţie decât am fost când am ieşit prima dată din staţia de metrou la Dunăre. Am pus mâna pe mobil să mă calmez. Mă gândeam că dacă eram într-un episod de Ally McBeal, mă făceam cu bani pentru cinzeci de concerte de acum înainte, plus daune morale. Mika era ratat şi neştiind cam la ce interval circulă HEV-ul, cât fac din staţie până pe insulă şi cum mă orientez în spaţiu acolo, îmi puneam întrebări în legătură cu 30 Seconds to Mars.
Ajunge în sfârşit în staţie trenul. Regret că nu am la mine playerul, dar soseşte la un moment dat, după patru staţii, şi destinaţia. Faptul că în tren sunt oameni care arată a fani 30STM mă mai linişteşte. La fel de liniştitor este şi fluxul de oameni dirijat spre insulă de garduri şi agenţi ai poliţiei rutiere, deşi pe acoluri trebuie să depăşesc oameni prea degajaţi, prea bine dispuşi şi prea în pas de plimbare pentru mine. Domnul Pataki Gyula mai primeşte o porţie de înjurături.
Fluxul de intrare pe insulă nu este gâtuit nici un moment. Nu a durat două minute din momentul în care am văzut porţile până m-am pomenit dincolo de security check şi cu brăţarile pentru vineri şi sâmbătă la încheietură. Hârtia pentru duminică mi-a dat-o omul înapoi cu un zâmbet, s-a scuzat şi m-a rugat să vin cu ea a doua zi: nu au primit încă brăţările pentru duminică. Odată scăpată de formalităţi, au început să se destindă şi nervii mei. Încet-încet, trece de bariera lor atmosfera de festival din jur. Cu harta primită la intrare mă descurc mai bine decât cu cea listată de pe site iar semnalizarea este excelentă, chiar dacă deja s-a lăsat întunericul.
Îmi permit un oftat de uşurare şi mă îndrept spre primul cort unde văd un frigider de Coca Cola. M-am lăsat de vreo două luni, dar în deplasare rămâne băutura mea de bază, mai ales la oboseală. Aştept răbdătoare ca tipul de la bar să toarne nişte shoturi de nu-ştiu-ce în patru păhărele înşirate pe tejghea. Se înfiinţează în faţa lor un tip şi se întoarce spre mine: “This is the best drink in the world!”. Sunt destul de destinsă în acest moment să râd. “I’ll take your word for it.” “Is this your first time drinking it? I’m serious!”. “I’m believe you, but this is not my first time drinking it – I’m just waiting for my coke.” “They’re mine”, îşi anunţă prezenţa proprietarul shot-urilor. Îmi iau sticla rece de cola şi mă îndepărtez hotărâtă să mă bucur pe cât posibil de restul serii. Îi aud la plecare pe cei doi din spatele meu împrietenindu-se.
Scena principală e rapid reperată. Din păcate, este deja plin de lume în faţa ei. Un ultim blestem înciudat îşi ia zborul în direcţia nenorocitului de recepţioner, apoi încep să mă adâncesc în mulţime. Cunosc prea bine poziţia în care mă aflu – cam pe unde am stat la Muse la Bucureşti. Undeva în lateral, între scenă şi ecran, evident văzând mai bine ecranul. Mai ales că în faţa mea se află un tip de vreo doi metri cu cei mai umflaţi şi roşii ochi pe care i-am văzut vreodată. Dar în câteva urlete asurzitoare din nişte zeci de mii de gâtlejuri, 30 Seconds to Mars îşi fac apariţia pe scenă şi tot restul este uitat.
Ca să răspund unei întrebări presante, de data asta Jared Leto este blond. Cum am presupus, poziţionarea este proastă din punct de vedere al sunetului, dar au cei din jur grijă să mă prind şi eu despre ce este vorba. Iar despre show, strădaniile celor de la Kaiser Chiefs de a face spectacol acum doi ani la Bestfest par nişte eforturi de grădiniţă: dialogul e fără eforturi, la fel şi antrenarea mulţimii încă de la Vox Populi. Oamenii se simt în mod evident cât se poate de bine – şi pe scenă şi în faţa ei (şi în lateral de asemenea 
). Predomină piesele de pe albumul This is War, cu piesa titlu transformată într-o litanie obsesivă repetată de public, dar nu lipsesc nici hiturile mai vechi precum From Yesterdays sau Beautiful Lie.
Săpuniera mea nu este în stare să imortalizeze nimic relevant. Mă uit cu jind la tipul de lângă mine cu un Canon cu obiectiv long distance şi brăţară de TV/Press. Văd pe display pozele pe care le face. Sunt tentată să îi promit că îmi păstrez extremităţile pe lângă mine şi afară din câmpul lui vizual dacă îmi promite şi el că mi le trimite pe mail.
Vine şi momentul acustic cu 100 Suns şi, după spusele solistului, versiunea de Budapesta a clipului pentru Closer to the Edge. Momente de delir când Jared coboară în public. La ultima piesă, vreo 20 de fericiţi sunt urcaţi pe scenă cu ajutorul celor de Security pentru a cânta împreună cu trupa. Camera insistă pe feţele lor şi pe bustul individei care poartă un maiou pe care scrie I <3 30 Seconds to Mars.
La final, mă las purtată de val spre exterior. Toată încordarea a dispărut, picioarele îmi sunt moleşite. Mă împleticesc de parcă aş fi beată. De fericire, sau de oboseală, cel mai probabil o combinaţie între cele două. Merg şerpuit spre un nou frigider cu Coca Cola. O dau gata aproape instant şi încerc să îmi croiesc drum spre ieşire. Aş mai sta să absorb atmosfera din jur, dar deja nu mai sunt în stare. Traversez podul, găsesc zona de taxiuri. Le urez celor de la Bestfest multă minte de acum înainte cu gândul la orele petrecute în Piaţa Piesei Libere după festival în încercarea de a prinde vreun taxi. Mă uit la fluxul continuu de taxiuri de la firma cu care organizatorii Sziget Festului au contract, la cei care stau frumos în şir şi aşteaptă ca fetele cu tricouri galbene să le facă semn să se apropie, să le deschidă uşa şi la nevoie să explice şorefului ce şi cum.
Mă prăbuşesc pe bancheta din spate, îi întind şorefului hârtia cu adresa şi scot iar mobilul. Acum nu mai contează nimic. Înregistrez periferic frumuseţea Budapestei iluminată noaptea dar nu mai pot să absorb nimic. Drumul până la hotel este lung, îmi dau eu seama luptând să ţin ochii deschişi. Picioarele îmi tremură când urc treptele hotelului. Salut din cap la recepţie şi mă prăbuşesc pe butonul de apel al liftului. Ajung cumva în cameră, la baie, în pat. Pentru vreo douăsprezece ore de somn, cu geamul larg deschis în timp ce afară începe să plouă.
– feel free să vă înfruptaţi.
