I Ain’t Dead Yet

Vorba cântecului

Ain’t found a way to kill me yet
Eyes burn with stinging sweat
Seems every path leads me to nowhere

Dar cred că mai durează până să îmi regăsesc pofta de scris, muza sau cheful.

The Kids Aren’t Alright

Să tot fi avut eu vreo șase, șapte anișori când am declarat sus și tare că eu nu vreau să mă mărit și nu vreau copii. Evident, totul a fost spre amuzamentul adulților care au râs și au zâmbit zâmbetul ăla care vroia să însemne că nu prea știu eu ce zic și las’ că văd eu când mă fac mare. Replica asta am tot auzit-o sub diverse forme și mai târziu, când mi-am reiterat cu la fel de multă convingere punctul de vedere. Pare a fi un fel de laitmotiv chestia asta cu „lasă că îți schimbi tu părerea” când crești, când întâlnești persoana potrivită, când îți sună ceasul biologic, când o da domnul, când se întâmplă.

Partea cu „când se întâmplă” este preferata mea, având în vedere că lucruri de genul nu „se întâmplă” pur și simplu în anul de grație 2014 iar dacă nu previi, poți oricum remedia. Dar să nu alunec pe panta acelei discuții, că nu mai termin anul ăsta. Însă țin să vă spun că mai primesc ocazional „las’ că vezi tu” și la ora actuală, mare măgăriță de 32 ani fiind. Dragi binevoitori care îmi trântiți din astea, mă faceți tâmpită pe față și nu îmi place. Insinuați că habar nu am ce vreau de la viață (lucru parțial adevărat) și mai ales ca nu știu ce nu vreau de la viață (ceea ce este o aberație).

Fără a mă întinde prea tare: nu îmi plac copiii, în general. Prefer câinii. Poate sunt o aberație a naturii, dar copiii sunt drăguți de la distanță, când sunt tăcuți sau când spun lucruri trăznite și mai ales când sunt ai altora. Când nu trebuie să am eu grija lor 24/7. Când nu trebuie să le suport zbieretele, întrebările (la care de altfel au tot dreptul) la orice oră din zi sau noapte, naivitățile și năzbâtiile și nevoile, scutecele și petele de mâncare pe haină, dinții noi și temele la școală și pofta de joacă și viziunile despre lume care nu coincid cu ale mele și pretențiile și în general timpul și energia mea.

Recunosc cu mâna pe inimă și fără pic de rușine că sunt de un egoism feroce când vine vorba de timpul meu, tabieturile mele, hobby-urile mele și libertatea mea – oricum îngrădite mult mai mult decât mi-e drag din considerente atât obiective cât și subiective. Mă voi apăra cu gheare și dinți de orice încercare de a-mi îngrădi această iluzorie libertate. Când ajung acasă, vreau să mă dezbrac și să mă trântesc în fața calculatorului, să mă pierd într-un joc, într-un film sau într-o carte. Nu vreau să mă gândesc la altcineva sau să iau în considerare nevoile sau doleanțele altcuiva. Don’t get me wrong, mă bucur pentru cei (și mai ales cele) care își găsesc bucuria și împlinirea în viața de familie și în gânguritul copiilor. Dar când aud declarații la modul absolut cum că nu ai cum să fii împlinită și nu știi ce este fericirea până nu faci un copil, my brain just shuts down. Blochez orice alt argument, ca în fața babelor care împart pliante și spun că fericirea e doar întru Domnul. Habotnicia lor nu se împacă cu habotnicia mea, deci ne salutăm politicos and we go our own way.

Bun, acum că am lămurit că sunt foarte subiectivă când vine vorba de reproducere (am și niște idei foarte neortodoxe despre cum dreptul la reproducere nu ar trebui să fie la botul oricui), vă rog să aruncați un ochi peste acest articol din The Independent. Și aș vrea să îmi explice cineva în ce univers paralel al mileniului 21 (că nu vorbim de Evul Mediu când ne împuiem de îndată ce putem, că nu se știe la douăj-, treizeciș’ cât dăm colțul), un puști de 19 ani este „a man” și este căsătorit cu cineva presupun de vârsta similară care are un copil de doi ani. Și în ce univers se presupune despre această persoanî că ar trebui să fie o ființă umană responsabilă, ba mai mult, că ar trebui să poarte răspunderea pentru un pui de om.

parenting

Cred că nu a reieșit din tirada mea de mai sus, dar dincolo de scutece și teme și urlete… băi, boule, ai în mâini un „boț de humă cu ochi”, vorba lui Creangă. Un pui de om de care nu trebuie doar să ai grijă să nu pice de la etaj, să îi dai de mâncare și din an în paști să îi schimbi scutecele… trebuie să scoți un Om din el. Iar tu reușești să eșuezi la nivel elementar. Ca ăia de ajung la știri că le-a picat copilul de doi ani în fântână.

Pe lângă lipsa mea acută de chef de a-mi dona timpul și energia altcuiva, eu sunt perfect conștientă că îmi ard mâncarea pentru că sunt prinsă de o misiune în Assassin’s Creed și că nu ies seara la teatru pentru mi-e lene să mă ridic din pat. În consecință, nu îmi asum răspunderea să fiu acolo, alertă și atentă pentru cineva care are tot dreptul din lume să îmi solicite toată atenția 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Pentru că nu e vorba de eu te-am făcut, eu te omor (altă vorbă populară absolut cretină). E vorba de eu te-am făcut, eu răspund de tine până ești și tu Om mare și poți răspunde de propria-ți persoană. Și tare mi-ar plăcea ca în loc de matematici superioare, analize literare, religie și desen tehnic să se bage asta în cap copiilor înainte de orice.

soundtrack: The Offspring – The Kids Aren’t Alright

If I Had a $1000000

Așa, de weekend, un exercițiu de imaginație pe care sunt sigură că toți l-am făcut la un moment dat, și o confesiune: sunt o egoistă. Sunt sigură că fiecare dintre noi a visat vreodată cu ochii deschiși ce ar face cu viața sa dacă nu ar trebui să își pună problema banilor – măcar atunci când a pus un produs înapoi în raft sau când s-a enervat la lucru și avea fantezii vivide cu momentul în care își trântește demisia pe masa șefului și iese triumfător pe ușă.

Pentru că este un lucru de interes național, vă povestesc astăzi money2ce aș face eu dacă aș avea bani berechet la dispoziție care nu s-ar termina niciodată. Nu știu sincer dacă un milion de dolari mi-ar ajunge, pentru că nu reușesc să cuprind suma. De dragul discuției, suficient să fac ce vrea pentru tot restul vieții, fără să îmi fac vreodată griji că s-ar termina cornul abundenței (sau cardul abundenței, sau cum îi spune).

Dacă mă întreba cineva chestia asta acum zece sau chiar acum cinci ani, probabil înșiram obligatoriile casă și mașină (că oricum ne-am învârti, bag de seamă că ne definesc chestiile astea) dar sigur strecuram pe acolo ceva charity-uri cu căței și copăcei și salvat puii de focă. Ceea ce sună foarte nobil, dar de care mă îndoiesc sincer. Așa că privind realitatea în față, în ordine cronologică, dacă mâine se sparge conducta de euro, dolari, bitcoin sau ce o fi și se deversează la mine în cont:

  1. Verific informația. Dacă e „pe bune”, dau buzna la HR și îmi depun demisia. Pentru că sunt o lady, le ofer o săptămână de handover și knowledge transfer (gotta love corporate buzzwords). Apoi îmi iau zilele de concediu care îmi rămân. Apoi adio.
  2. Adun niște omuleți dragi și dau un party. Nu știu unde și cum și nici măcar dacă doar de dragul lor – I have a nagging suspicion că jumătate din motivație este nevoia asta stupidă de a mă da mare. Nu îmi dau seama.
  3. Bifăm casa și mașina, pentru ai mei, nu pentru mine. De oricare și oriunde or fi vrând. Nu cred că aș mai ferici pe alții la nivelul ăsta, dacă e să fiu complet sinceră, dar aș face niște cadouri pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac și nu mi-am permis.
  4. Îmi caut și mă internez într-o clinică. Din aia cum se vede la televizor, unde se duc vedetele (alea autentice, nu „vedetele” noastre). Poate undeva în Elveția sau așa ceva. Cu toate secțiile și cu toate facilitățile, ca la un hotel de lux. Și le spun să mă caute de toate cele și să fix me up. Toate controloale posibile și toate reparațiile imaginabile. O lună, două, trei, cât o fi nevoie – să mă taie, să mă coasă, să mă dezmembreze și să mă pună la loc, dar când ies de acolo vreau să fiu un om nou, în toate sensurile cuvântului.
  5. Îmi fac bagajele și plec în lume. Câteva destinații sunt pe listă de luggagemult timp – în principal pentru a vizita diferite cunoștințe – și poate m-aș îndrepta prima dată încolo, dar nu sunt sigură. Mă tentează și o abordare de genul mers la aeroport și „bună ziua, un bilet pe prima cursă la care aveți locuri libere, vă rog”. Mă rog, să nu fie neapărat un zbor la Kiev, but you get the point. Mă duc în lume, să casc gura și să mă minunez ce mare și frumoasă e, fără planuri prestabilite, fără griji. Când ajung undeva unde îmi place, mă opresc și îmi închiriez ceva și stau acolo o lună, două, trei. Când mă plictisesc sau mă apucă iar wanderlust-ul, mă îndrept iar spre primul aeroport sau prima gară (mie îmi place să merg cu trenul) sau poate primul port. Și cred că aș putea să o țin așa niște ani buni de zile. Eu sunt foarte dezorientată în propria-mi viață și plutesc foarte în dorul lelii, așa că aș putea la fel de bine să fac să se reflecte treaba asta și în stilul de viață. Undeva, cândva, îmi voi lua carnetul și voi face un tur al Statelor Unite, este o fixație mai nouă de-a mea. Alternativa ar fi să fac același lucru pe un Greyhound.
  6. Cândva, m-aș întoarce într-un loc căruia să îi pot spune în mintea mea „acasă”, locușorul meu (revenim la cum ne definim prin casă și mașină și alte moduri în care ne legăm singuri de glie). Din punctul meu de vedere, acest acasă nu este legat de meleagurile natale. Am auzit pe mulți cu melodia asta, că acasă rămâne unde te-ai născut sau ai copilărit sau… something. Nu pot să îi ofer hazardului suveranitatea asta asupra mea, de a determina locul căruia îi aparțin. Aia decide suflețelul meu, numai el știe cum, și mă anunță și pe mine. Are obiceiul de a vibra la varii intensități a home prin diverse locuri în lume, așa că dacă ajung ca Dagobert Duck (sau Scrooge McDuck, pentru cine nu a citit Donald în germană), o să am grijă să fie fericit suflețelul meu. Nu pot garanta că voi rămâne multă vreme acolo (sau că nu aș practica o versiune a jocului păsărică, mută-ți cuibul), aș vedea locul respectiv drept undeva unde mă întorc periodic să mă odihnesc, să diger lunile care au trecut și după care să îmi orientez busola. Iar locul acela ar fi farul, eternul meu far.

Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa (că tot din seria povești nemuritoare e și postarea asta, ca cea cu farul). Și aș vrea să aud și de la alții ce ar face dacă s-ar trezi cu un car de bani pe care nu îi pot număra – luați-o ca pe o leapșă dacă vreți. Așa cum a făcut Oana, de exmplu.

soundtrack: Barenaked Ladies – If I Had a $1000000

Lord of the Dance

Timp de două ore, toți spectatorii aflați în seara aceasta în Sala Olimpia au fost un pic irlandezi. Cu aproape o săptămână înainte de St. Patrick’s. palmele și inimile au bătut în ritmurile zvăpăiate ținute pe scenă de pantofii de step irlandez. Lord of the Dance a poposit la Timișoara, a umplut sala și a ridicat-o în picioare cu povestea sa cântată, dansată, jucată și interpretată la vioară – o înfruntare dintre bine și rău cu parfum de folclor între Lord of the Dance și întunecatul Don Dorcha. Dar, vorba unei fetițe tare guralive din spatele meu, „este aceeași poveste”, mereu happy

Nu îmi rămâne decât să vă las în compania celor câteva poze „furate” și a unui clip de pe youtube, în speranța că de fiecare dată, sala va fi peste tot la fel de plină.

 )

Invazie 68 Praga

Am un tricou din Praga cu un semn de „interzis tancurilor” și dacă nu eram amețită, joi ar fi fost momentul perfect să îl port happy. Asta pentru că în 6 martie, la ora 18:00, a avut loc vernisajul expoziției Invazie 68 Praga a fotografului Josef Koudelka, în prezența prefectului și a reprezentaților Institutului Francez și Centrului Ceh. Pe site-ul Institutului Francez găsiți și detalii despre expoziție. Eu vă sfătuiesc să mergeți, pentru că merită. Aveți timp până în 6 aprilie, când expoziția va pleca mai departe spre Sibiu, Cluj și Iași. Între orele 10 și 19 puteți vedea fotografiile expuse la Halele Timco de pe Circumvalațiunii, de marți până duminică. Dacă sunteți interesați, se poate achiziționa și albumul aferent (la lansare, costa 78 lei).

praga